Cosmin Ciotloș
Cea mai acurată definiție a puterii

Arc: anul e 300 și ceva înainte de Hristos. Un mare comandant, poate cel mai mare al Antichității, zace grav bolnav pe un pat. Cauza nu e clară, medicii de campanie se tem să intervină. Unul singur, Filip din Acarnania, îndrăznește să prepare un leac despre care crede, onest, că va fi de ajutor. Ce nu știe el însă e că tânărul rege primise o scrisoare de avertisment: nu care cumva să se atingă de tinctură, îi spunea un sfetnic intim, căci aceasta nu-i decât o otravă prin care rivalul său, Darius, vrea să scape de el. Scena e copleșitor povestită de Plutarh. În dimineața cu pricina, Alexandru și Filip stau față în față, în cort. Cel dintâi întinde mâna după cupă și, simultan, îi oferă celuilalt biletul, rugându-l să-l citească în tăcere. Apoi începe să bea, sub privirile îngrozite ale medicului, care, știindu-se nevinovat, încearcă să se disculpe. Fără rost, căci nu o suspiciune primise, ci, în alb, toată încrederea macedoneanului. Câteva zile mai târziu, acesta se va înzdrăveni și întreaga tensiune a momentului va fi dată uitării. E cea mai acurată definiție a puterii din câte am întâlnit. Nu pentru că, întâmplător, protagonistul ei avea, politic și militar, totul. Ăsta-i doar un detaliu. Ce contează e că, în fața ipotezei absolut plauzibile și imediate a morții, el a rămas perfect impasibil și firesc.

Două milenii mai târziu, fostul meu profesor de istoria artei, Alexandru Rădvan, vernisează o expoziție intitulată Imperatores. Chipuri de magistrați romani, schimonosite care mai de care, cu pomeții căzuți și arcadele tumefiate, cu fălci lățite, de carnasier, parcă extrași cu toții de sub niște coifuri incandescente și nevăzute. Duceau cu sine câte-o învestitură. Cineva de la centru sau, alteori, din provincia unei provincii, o cohortă entuziastă de soldați, cei mai mulți alcoolici și abuzivi, le conferise(ră) un statut de care, moralmente, nu erau capabili și pe care, debili și vanitoși, se căzneau să-l umple. Rădvan citise exact, în lumea aceea, o maladie a lumii acesteia, reușind să denudeze astfel de sub vestimentații triumfale vidul însuși. Vacuitatea. Clovneria țeapănă a rangului. Ilustra, acolo, puterea ca mască. Un simplu omonim al puterii ca natură, pe care o evocam în primul exemplu. Nimic nu le aseamănă. Ba mai mult, își sunt, una celeilalte, definitiv străine. Fiindcă, atunci când e organică, energia aceasta e și gata. Nu se proclamă, nu se poate împrumuta, nu e girată dinafară, nu expiră, n-are, ca să zic așa, mandat. Oricum, nu în rânjet transpare ea, nici în ipocrizia unei poze. Nici măcar nu sare neapărat în ochi, căci uneori decurge din chin conținut, fără să-și fluture paietele, alteori se întâmplă să cadă și să sufere cinstit, neprefăcându-se gureș că lucrurile stau altfel decât stau. Când se ridică, o face în deplină liniște. N-are voluptăți gălăgioase și cu siguranță nu ține discursuri motivaționale: „cea mai bună versiune a ei” e ea însăși.