Tema propusă de Bucharest Graphic Days în acest an, îmi prilejuiește o glossă pe tema raporturilor de putere dintre conducere și subordonați, în instituțiile muzeale din România.
S-a conturat, în ultimul deceniu, în muzeele de la noi, un prototip al conducătorului atotputernic, care face orice pentru a obține mandate succesive, pentru a-și conserva poziția dominantă. Sunt, în marea lor majoritate, bărbați (albi), între două vârste, care au un cuvânt greu de spus în domeniul muzeal, fie că vorbim despre apartenența lor la diferite comitete și comiții, fie că își asumă, simultan, mai multe roluri, atât în muzeu, cât și în afara lui. Munca administrativă le displace, deși coordonarea și bunul mers al instituțiilor în fruntea cărora se găsesc, ar trebui să fie principala lor preocupare. În loc de asta, avem directori curatori, care confiscă întreaga vizibilitate a muzeului, până când numele entității muzeale ajunge să se suprapună, în mentalul colectiv, peste numele lor. Ceea ce este profund supărător este faptul că acești domni tratează instituțiile pe care le conduc ca și cum ar fi proprietatea lor personală. Expun, de cele mai multe ori, lucrări ale prietenilor lor, sau ale celor față de care sunt îndatorați. Privilegiază, în mod netransparent, proiectele propuse de oamenii de casă și nu de puține ori forțează aprobarea colectivului.
Urgia cea mare este pornită, îndeobște, asupra specialiștilor din muzee. Cei care cu trudă, în ani mulți de studiu și de practică au dobândit o competență, oricare ar fi ea. Urgia este direct proporțională cu gradul de cunoaștere și/sau de specializare. Cu cât ai ani mai mulți de școală, cu atât vei fi mai vânat de către șef. Cu condica, cu camerele de luat vederi, direct sau prin interpuși, căci există oriunde și oricând cozi de topor care, vrând să intre pe sub pielea șefului, vor scrie adrese, mergând chiar până la plângeri în instanță, împotriva ta. Atunci când li se cere părerea specialiștilor, scopul este fie acela de a merge la ordonatorul de credite cu fusele gata toarse, fie pentru a face exact invers față de cum este conducătorul sfătuit. Divide et impera este cuvântul de ordine și nu sunt puține instituțiile de cultură ale statului pe sub ușile cărora curge sânge, din cauza conflictelor perpetue la care angajații sunt martori sau actanți. Că acești directori au sprijin politic, este un truism. Fapt este că și atunci când partidul se schimbă, pozițiile se negociază la sânge și directorii sar în barca noului venit, pe care, până mai ieri îl detestau, fățiș. Privim, perplecși cum se schimbă orânduirea, dar oamenii care își pot consolida poziția, rămân neschimbați.
Ce este înfricoșător este faptul că, în discuțiile unul la unul, acești oameni, în cvas-totalitatea lor, par persoane normale, rezonabile, culte, chiar politicoase, cu un discurs precaut și/ sau articulat. Cine nu i-a surprins într-un tantrum , dezlănțuiți, tunând și fulgerând, ar putea crede că sunt chiar oameni foarte bine intenționați. Forța acestor oameni rezidă din situația dificilă a noastră, a tuturor, muzeografi care ne iubim meseria și care rămânem, cu anii, agățați într-un sistem toxic, plătind, nu de puține ori, prețul sănătății, pentru a activa în domeniul pentru care ne-am pregătit. Confruntați cu o lipsă cronică de resurse și de oportunități, considerând slabă utilitatea socială a muncii noastre de curatori și/sau de istorici de artă, ne înarmăm cu răbdare, știind că, odată ieșiți din sistem, cu greu vom mai putea reintra. Cerșim câte o expoziție sau câte un catalog, la care lucrăm înfrigurați, știind că, orice vom face, laurii îi vor culege superiorii noștri. Și nimeni, niciodată, nu ne va fi fost iertat aroganța de a ne fi făcut treaba cu maximă seriozitate.
În așteptarea unor vremuri mai bune, urmărim cu atenție și cu îngrijorare situația actuală, care ne pregătește pentru a trăi, pe viu, cartea lui George Orwell, 1984.
Tema propusă de Bucharest Graphic Days în acest an, îmi prilejuiește o glossă pe tema raporturilor de putere dintre conducere și subordonați, în instituțiile muzeale din România.
S-a conturat, în ultimul deceniu, în muzeele de la noi, un prototip al conducătorului atotputernic, care face orice pentru a obține mandate succesive, pentru a-și conserva poziția dominantă. Sunt, în marea lor majoritate, bărbați (albi), între două vârste, care au un cuvânt greu de spus în domeniul muzeal, fie că vorbim despre apartenența lor la diferite comitete și comiții, fie că își asumă, simultan, mai multe roluri, atât în muzeu, cât și în afara lui. Munca administrativă le displace, deși coordonarea și bunul mers al instituțiilor în fruntea cărora se găsesc, ar trebui să fie principala lor preocupare. În loc de asta, avem directori curatori, care confiscă întreaga vizibilitate a muzeului, până când numele entității muzeale ajunge să se suprapună, în mentalul colectiv, peste numele lor. Ceea ce este profund supărător este faptul că acești domni tratează instituțiile pe care le conduc ca și cum ar fi proprietatea lor personală. Expun, de cele mai multe ori, lucrări ale prietenilor lor, sau ale celor față de care sunt îndatorați. Privilegiază, în mod netransparent, proiectele propuse de oamenii de casă și nu de puține ori forțează aprobarea colectivului.
Urgia cea mare este pornită, îndeobște, asupra specialiștilor din muzee. Cei care cu trudă, în ani mulți de studiu și de practică au dobândit o competență, oricare ar fi ea. Urgia este direct proporțională cu gradul de cunoaștere și/sau de specializare. Cu cât ai ani mai mulți de școală, cu atât vei fi mai vânat de către șef. Cu condica, cu camerele de luat vederi, direct sau prin interpuși, căci există oriunde și oricând cozi de topor care, vrând să intre pe sub pielea șefului, vor scrie adrese, mergând chiar până la plângeri în instanță, împotriva ta. Atunci când li se cere părerea specialiștilor, scopul este fie acela de a merge la ordonatorul de credite cu fusele gata toarse, fie pentru a face exact invers față de cum este conducătorul sfătuit. Divide et impera este cuvântul de ordine și nu sunt puține instituțiile de cultură ale statului pe sub ușile cărora curge sânge, din cauza conflictelor perpetue la care angajații sunt martori sau actanți. Că acești directori au sprijin politic, este un truism. Fapt este că și atunci când partidul se schimbă, pozițiile se negociază la sânge și directorii sar în barca noului venit, pe care, până mai ieri îl detestau, fățiș. Privim, perplecși cum se schimbă orânduirea, dar oamenii care își pot consolida poziția, rămân neschimbați.
Ce este înfricoșător este faptul că, în discuțiile unul la unul, acești oameni, în cvas-totalitatea lor, par persoane normale, rezonabile, culte, chiar politicoase, cu un discurs precaut și/ sau articulat. Cine nu i-a surprins într-un tantrum , dezlănțuiți, tunând și fulgerând, ar putea crede că sunt chiar oameni foarte bine intenționați. Forța acestor oameni rezidă din situația dificilă a noastră, a tuturor, muzeografi care ne iubim meseria și care rămânem, cu anii, agățați într-un sistem toxic, plătind, nu de puține ori, prețul sănătății, pentru a activa în domeniul pentru care ne-am pregătit. Confruntați cu o lipsă cronică de resurse și de oportunități, considerând slabă utilitatea socială a muncii noastre de curatori și/sau de istorici de artă, ne înarmăm cu răbdare, știind că, odată ieșiți din sistem, cu greu vom mai putea reintra. Cerșim câte o expoziție sau câte un catalog, la care lucrăm înfrigurați, știind că, orice vom face, laurii îi vor culege superiorii noștri. Și nimeni, niciodată, nu ne va fi fost iertat aroganța de a ne fi făcut treaba cu maximă seriozitate.
În așteptarea unor vremuri mai bune, urmărim cu atenție și cu îngrijorare situația actuală, care ne pregătește pentru a trăi, pe viu, cartea lui George Orwell, 1984.
Bucharest
19 October —
10 November
Bucharest
20 October —
10 November