motto-uri:
1. As one amateur to another: Good luck!
2. Amo, amare. A iubi ceva până la (de)personificare.
Stă de cinci minute în fața oglinzii și se machiază. Cu fiecare urmă de fard aplicată, intră mai adânc în pielea personajului. Cu fiecare inhalație, efemerul și multpreabanalul, experiențele limitrofe ale existenței umane, se disipă. Ceva de-a dreptul fermecător se petrece înaintea ochilor pironiți în oglindă.
Gettin' ready to hit the stage...
Îi trec prin cap secvențe răzlețe din Hannah Montana. Se uita la serial când avea doișpe ani și își zicea că, odată și-odată, va ajunge într-un fel sau altul în fața unei oglinzi la fel de mari ca cea a lui Miley, cu tot atâtea becuri pe margine. Era o convingere pe care nimeni nu i-o putea smulge din mâini și de care ținea cu dinții. La fel ca aceea că, într-o bună zi, meritele artistice de orice fel îi vor fi recunoscute: faima on și offline, cea națională și neapărat cea internațională, toate vor începe să-i aducă constant aceeași doză de sentiment copleșitor fără de care ar intra în sevraj. Sentimentul copleșitor pe care-l simte îi apare schematic în minte sub forma unor viziuni compuse din colaje cu postări motivaționale ingerate și nedigerate de-a lungul scrollărilor pe Instagram, toate sub egida #blessed #gratitude #gratefulness. Îi apare schematic în minte și, deși îl simte pe de-a-ntregul în tot corpul, nu-l poate defini. E ceva care unește toate aceste hashtaguri de toate zâmbetele, strângerile calde de mână, privirile entuziaste și încurajările primite înaintea sau la finalul spectacolelor, în comentariile de pe social media, în vocalele de pe Whatsapp de la prieteni care se întorc acasă la patru dimineața, încă beți și foarte drăgăstoși, plini de iubire după o noapte în care au realizat că i-au ratat toate show-urile live din ultimele trei-patru luni, dându-i de fiecare dată cele mai proaste scuze. Pune pensula de highlighter la loc în trusa de make-up și se dă cu spray de fixare. Dacă există ceva ce spray-ul ăsta să nu poată fixa, acelea sunt lacrimile. Îi place cum arată când plânge și ar vrea să arate fresh out of a cry fit la fel cum vara, multe adolescente vor beachy waves chiar și când, să zicem, se duc la munte cu ai lor, undeva fără aer sărat și fără ochi străini care să merite osteneala. Îi place propria reflexie mai ales când plânge de bucurie. Dar nu numai. Chiar și când plânge de i se rupe sufletul e-n stare să-și facă selfie-uri pe care să le admire mult timp.
Iese din cămăruța de ușa căreia atârnă lipită cu scoci o coală A5 pe care scrie COSTUME și se îndreaptă spre curtea cu gazon proaspăt tuns. Pe hol, trece de o ușă întredeschisă, dar se întoarce tiptil din drum și bagă capul să vadă cine-i înăuntru. Aude Bewlay Brothers în surdină și simte miros de pizza. Asta înseamnă că a venit cateringul. Cu atât mai bine, își zice. Tot ce vede sunt niște gambe întinse în semn de relaxare completă, acoperite cu denim negru strâmt. Vede și două modele clasice de Vans.
E camera băieților de la sunet. Cu ei lucrează și două tipe. Una e gagica unuia dintre ei, iar cealaltă n-are legătură cu grupul respectiv, dar a apărut alături de ei cu vreo trei săptămâni în urmă, în două story-uri din Vamă, când erau acolo la ceva filmare pentru un clip al unui boy band timișoarean obscur. Înaintează pe hol și intră peste Ana-Maria, costumiera, să o întrebe dacă vrea să iasă la țigară. Asta îi răspunde că vine imediat ce termină de mâncat. O ia în jos pe scări. În sfârșit! Aer curat. Pensiunea în care sunt cazați e vizavi de pajiștea unde vor avea spectacol, pe malul stâng al râului care poartă pe umerii săi și nume festivalului, și mare parte din povara economiei locale. Toată recuzita este deja pe scenă. La fel și dansatoarele, care probabil au cinat mai devreme și mai light, iar asta nu neapărat pentru că cineva din echipa de producție le-ar impune vreo dietă anume, dar e mai sigur pentru ele să se zbenguie pe stomacul gol, mai ales atunci când ajung să se dea pe tiroliană deasupra publicului.
It's gonna be crazy!
E bine făcută pizza asta. Lucru rar. Mâncarea din timpul turneelor este diversă și totuși pare să aibă același gust indiferent de unde ar veni. La fel și cu oamenii de la departamentul tehnic. Sunt mereu alții (sau 60% alții), dar întotdeauna se-ntâmplă să se cunoască între ei. N-are cine-i da un foc, așa că merge să mai caute unul. Intră peste Jim, producătorul executiv. Pe Jim îl cheamă Toma, de fapt. Toma Preda. Are cincizeci și ceva de ani și un păr mai negru decât abanosul din capul Albei-ca-zăpada. La fel de negri sunt și ochelarii de soare pe care-i poartă zi și noapte, și geaca de biker atent rulată până la coate, și jeanșii strâmți. Nimănui nu îi este clar de ce i se spune Jim și cu toții (acești nimeni) uită să-l întrebe. Unii povestesc despre el că era odată la masă cu niște prieteni și s-a amețit fix cât pe gură să-i iasă nu Wim, ci Jim (Wenders). Alții îi pun pseudonimul pe seama unei vagi asemănări cu Jarmusch (Jim). Repertoriul cultural al prietenilor săi lasă loc de astfel de interpretări. Își dă jos ochelarii de pe nas, dar numai cât să i se poată citi perversitatea din privire. Femeilor li se adresează cu îngeraș, bărbaților li se adresează cu păpușa. În schimb, îi e indiferent cui îi aprinde țigara.
Zice mersi pentru foc, trage un fum și își lasă greutatea pe-un șold. Apoi pe celălalt. Își întoarce ochii spre el și îi scanează aroganța din cap până-n picioare. Ca un răspuns decongestionant la atitudinea dominantă pe care ambele părți tinde s-o adopte, cutele rochiței din latex îi ațâță imaginația lui Jim mai mult decât ar face-o acțiunea unui show târziu regizat de el însuși pentru un website care-i mai plătește benzina din când în când. Imboldul din partea producătorului se aseamănă cu felul în care, la naștere, ești împins afară de maică-ta. E un chin și de-o parte, și de alta, dar e un chin necesar. La fel cum fătul e aruncat în lume, artistul devine artist cu normă întreagă de abia când își găsește un mecena care să-i tragă un șut în fund. Să-l aștepte pe margine cu o batistă, un pahar cu apă și, eventual, dacă se poate face rost, cu un cui, dar care să-l poată bate măr pe micul saltimbanc când i se pune pata. Ajunge la al patrulea fum. Își zice că n-ar strica să avem cu toții parte de piloni instabili din când în când. Poate că așa ne-ar fi mai ușor să ne balansăm emoțiile. Trebuie să existe un motiv pentru care îi admiră pe oamenii inconsecvenți. Stinge țigara și o ia din loc.
De dimineață, când s-a trezit în patul cald al camerei de pensiune, un pat dezgolit de orice fărâmă de căldură umană, și-a aminit de Magda. Magda, Magdalena, Madeleine, Madlena, Madelina, Mădă, Mădălina. Toate și aceeași, una și mai multe, care-i ziceau vara trecută la munte să se uite la cer, la crengile copacilor, la porumbeii de pe balconul cabanei, să-și imagineze că ferigile creșteau cât brazii cei mai înalți acum mii și mii de ani... Că nu-i neapărat nevoie să faci artă zi de zi ca să fii artist. Tot de dimineață a observat că frigul se simte și-n cea mai bine încălzită cameră de pe acel etaj dacă singurătatea îți bate la ușă și gândurile vor să îi deschidă. Bine, singurătatea pe care o simțea nu era legată de lipsa Magdei sau a lui Toni sau Pepe, ci își trăgea seva mai degrabă din constatarea că ești singur pe lume și că doar pe tine te ai atunci când niciun skill ca alea pe care doar muncitorii, IT-iștii, doctorii le au, când niciun astfel de skill, deci, nu-ți cotrobăie prin minte și nu te face un om indispensabil. Tot ce știi să faci se rezumă la a fi o versiune vandabilă a propriului sine. N-a dus gândul mai departe, păstrând dreaptă linia crezului că arta adevărată intervine acolo unde nici conștiința nu mai are vreun cuvânt de spus. Gândul în sine nu era cine știe ce, era ceva legat de poziția ingrată a artistului meșter care își asumă ipostaze de performer în anumite circumstanțe financiare de nerefuzat și alte ipostaze mai puțin îndreptate spre exterior când, nu știu... Când bate toamna la geam și arta e tot ce mai ai ca să te țină mental pe linia de plutire (tot mentală).
Ipostaza asta dublă mă interesa pe mine și, mai ales, cum se manifestă ea zi de zi în timpului unui turneu, când meșter ești 22 de ore, iar cele 2 ore sus pe scenă te transformă unii în semi-zeu.
Eu scriu. Și uneori înnebunesc, e multă tăcere acolo, dincolo de cuvinte.
Spectacolul e pe cale să înceapă. Protagonistul s-a decis cu o noapte înainte să se radă în cap, ca o formă de protest împotriva hărțuirilor fără noimă de care se ține hairstylista ori de cât ori cineva îi calcă pragul camerei de lucru, plângându-se de nu-știu-ce cădere de păr iremediabilă. Drept pedeapsă (și unică soluție) pentru acest tuns inoportun, i se va da să poarte o perucă verde pixie cut, lucru trâmbițat în presă drept o mică și nevinovată schimbare de look. Ce nu știu spectatorii, însă, este impactul pe care-l va avea schimbarea asta asupra comportamentului lor comercial. Ei văd punerea în scenă, dar înscenarea meschină le e complet necunoscută. Și bine că-i așa. Viața mai are nevoie și de farmece contrafăcute.
X, Y și Z, niște tipi de la lumini, stau la o bere pre-show și discută. Discută despre cum e să fii rotița aia vitală din sistem. Într-un colos ca acest Rhodos Show gândit de Jim (și alți cinci oameni care nu primesc niciun drept de autor, nimic, nada, doar tăcere forever), se simt responsabili pentru bunul mers al visului trucat. Iar asta pe bună dreptate. Unul mai filosof decât celălalt. Fake it 'till you make it, gen. Și da, poate că performerii ajung să-și creadă spectacolul o formă a propriei vieți, o a doua (și mult mai pitorească) natură. Auzindu-i pe aștia trei, îți dai seama că minim unul dintre ei, posibil masterandul, cel care e de părere că: Asta suntem, da, amatori. Că nici n-apucăm să fim mai mult, atât de puțin trăim. are în el nu doar hamei și sânge de taur, ci și o formă de conștiință despre sine fără de care ți-ar fi și greu să fii cal de cursă lungă într-o lume ca cea în care se învârte, în care toate ușile sunt închise până la proba butonului roșu și toți indivizii practică un canibalism târziu, atipic.
Doi domni mai în vârstă decât iluminiștii noștri stau în buza scenei și schimbă la cald impresii despre spectacolul care le-a făcut sângele să înghețe în vene. Burtoși, chelioși, arătoși dar cumva și trecuți, cu ochelari de soare la ochi, deși afară e beznă. Se linciuresc în gângureli ca de copii. Să sperăm că ceva, ceva, tot se schimbă. Ce să se schimbe, nici ei n-ar știi. Le place să-și dea importanță dându-și cu presupusul.
Spre dimineață, după o noapte de vin cherchelit cu romanțe din toate colțurile lumii, protagonistul și cel mai bun prieten al său au un call video. Ne aflăm la dreapta acestui amic - să-i zicem Nico -, viitor tehnician dentar și student la Facultatea de Stomatologie și Ortodonție din București. Pentru cineva cu atât de multă materie de curs de parcurs, Nico e îngrozitor de leneș. Ceva ce-l ajută să rămână cu picioarele pe pământ în zilele în care simte că îi vine să-și ia câmpii este să se închidă de cu ziua în camera sa de cămin, să spele vasele și podeaua până se înnoptează, apoi să-și aprindă lampa de-a dreapta patului și, cu ușurință în simțiri și-n gesturi, să dea o cioată respectabilă cot la cot cu omul de peste ecran.
– Uneori mă-ntreb cum ar fi creștem doar pe orizontală. Orizantală gen ca atunci când stai pe pat, cum stau eu acum. Știi ce zic?
– Păi cum pe pat? Că aia tot pe verticală ar veni. Atâta doar că ești culcat.
– Mă rog, ai înțeles tu… Aș vrea să cresc oblic, în toate direcțiile. Gen să mă aplatizez ca o clătită, până nu mai are patul loc de mine…
– ?
– Până nu mă mai încape camera, hehe… Cum ar fi asta, îți dai seama?
– Ar fi că maică-ta te-a făcut…
– Ce m-a făcut mama?
– Lasă.
– Zi mă, cum ar fi?
– Ai fi tot așa de prost crescut.
– …
– Te-ai prins? Gen…
– Da, coaie, m-am prins. Vezi că ești prost rău.
– Bă, vezi că ți-ai luat-o prost, că văd că nu mai știi de glumă.
(fragment din volumul de proză scurtă, în lucru, Naive Melody – început în 2022)
motto-uri:
1. As one amateur to another: Good luck!
2. Amo, amare. A iubi ceva până la (de)personificare.
Stă de cinci minute în fața oglinzii și se machiază. Cu fiecare urmă de fard aplicată, intră mai adânc în pielea personajului. Cu fiecare inhalație, efemerul și multpreabanalul, experiențele limitrofe ale existenței umane, se disipă. Ceva de-a dreptul fermecător se petrece înaintea ochilor pironiți în oglindă.
Gettin' ready to hit the stage...
Îi trec prin cap secvențe răzlețe din Hannah Montana. Se uita la serial când avea doișpe ani și își zicea că, odată și-odată, va ajunge într-un fel sau altul în fața unei oglinzi la fel de mari ca cea a lui Miley, cu tot atâtea becuri pe margine. Era o convingere pe care nimeni nu i-o putea smulge din mâini și de care ținea cu dinții. La fel ca aceea că, într-o bună zi, meritele artistice de orice fel îi vor fi recunoscute: faima on și offline, cea națională și neapărat cea internațională, toate vor începe să-i aducă constant aceeași doză de sentiment copleșitor fără de care ar intra în sevraj. Sentimentul copleșitor pe care-l simte îi apare schematic în minte sub forma unor viziuni compuse din colaje cu postări motivaționale ingerate și nedigerate de-a lungul scrollărilor pe Instagram, toate sub egida #blessed #gratitude #gratefulness. Îi apare schematic în minte și, deși îl simte pe de-a-ntregul în tot corpul, nu-l poate defini. E ceva care unește toate aceste hashtaguri de toate zâmbetele, strângerile calde de mână, privirile entuziaste și încurajările primite înaintea sau la finalul spectacolelor, în comentariile de pe social media, în vocalele de pe Whatsapp de la prieteni care se întorc acasă la patru dimineața, încă beți și foarte drăgăstoși, plini de iubire după o noapte în care au realizat că i-au ratat toate show-urile live din ultimele trei-patru luni, dându-i de fiecare dată cele mai proaste scuze. Pune pensula de highlighter la loc în trusa de make-up și se dă cu spray de fixare. Dacă există ceva ce spray-ul ăsta să nu poată fixa, acelea sunt lacrimile. Îi place cum arată când plânge și ar vrea să arate fresh out of a cry fit la fel cum vara, multe adolescente vor beachy waves chiar și când, să zicem, se duc la munte cu ai lor, undeva fără aer sărat și fără ochi străini care să merite osteneala. Îi place propria reflexie mai ales când plânge de bucurie. Dar nu numai. Chiar și când plânge de i se rupe sufletul e-n stare să-și facă selfie-uri pe care să le admire mult timp.
Iese din cămăruța de ușa căreia atârnă lipită cu scoci o coală A5 pe care scrie COSTUME și se îndreaptă spre curtea cu gazon proaspăt tuns. Pe hol, trece de o ușă întredeschisă, dar se întoarce tiptil din drum și bagă capul să vadă cine-i înăuntru. Aude Bewlay Brothers în surdină și simte miros de pizza. Asta înseamnă că a venit cateringul. Cu atât mai bine, își zice. Tot ce vede sunt niște gambe întinse în semn de relaxare completă, acoperite cu denim negru strâmt. Vede și două modele clasice de Vans.
E camera băieților de la sunet. Cu ei lucrează și două tipe. Una e gagica unuia dintre ei, iar cealaltă n-are legătură cu grupul respectiv, dar a apărut alături de ei cu vreo trei săptămâni în urmă, în două story-uri din Vamă, când erau acolo la ceva filmare pentru un clip al unui boy band timișoarean obscur. Înaintează pe hol și intră peste Ana-Maria, costumiera, să o întrebe dacă vrea să iasă la țigară. Asta îi răspunde că vine imediat ce termină de mâncat. O ia în jos pe scări. În sfârșit! Aer curat. Pensiunea în care sunt cazați e vizavi de pajiștea unde vor avea spectacol, pe malul stâng al râului care poartă pe umerii săi și nume festivalului, și mare parte din povara economiei locale. Toată recuzita este deja pe scenă. La fel și dansatoarele, care probabil au cinat mai devreme și mai light, iar asta nu neapărat pentru că cineva din echipa de producție le-ar impune vreo dietă anume, dar e mai sigur pentru ele să se zbenguie pe stomacul gol, mai ales atunci când ajung să se dea pe tiroliană deasupra publicului.
It's gonna be crazy!
E bine făcută pizza asta. Lucru rar. Mâncarea din timpul turneelor este diversă și totuși pare să aibă același gust indiferent de unde ar veni. La fel și cu oamenii de la departamentul tehnic. Sunt mereu alții (sau 60% alții), dar întotdeauna se-ntâmplă să se cunoască între ei. N-are cine-i da un foc, așa că merge să mai caute unul. Intră peste Jim, producătorul executiv. Pe Jim îl cheamă Toma, de fapt. Toma Preda. Are cincizeci și ceva de ani și un păr mai negru decât abanosul din capul Albei-ca-zăpada. La fel de negri sunt și ochelarii de soare pe care-i poartă zi și noapte, și geaca de biker atent rulată până la coate, și jeanșii strâmți. Nimănui nu îi este clar de ce i se spune Jim și cu toții (acești nimeni) uită să-l întrebe. Unii povestesc despre el că era odată la masă cu niște prieteni și s-a amețit fix cât pe gură să-i iasă nu Wim, ci Jim (Wenders). Alții îi pun pseudonimul pe seama unei vagi asemănări cu Jarmusch (Jim). Repertoriul cultural al prietenilor săi lasă loc de astfel de interpretări. Își dă jos ochelarii de pe nas, dar numai cât să i se poată citi perversitatea din privire. Femeilor li se adresează cu îngeraș, bărbaților li se adresează cu păpușa. În schimb, îi e indiferent cui îi aprinde țigara.
Zice mersi pentru foc, trage un fum și își lasă greutatea pe-un șold. Apoi pe celălalt. Își întoarce ochii spre el și îi scanează aroganța din cap până-n picioare. Ca un răspuns decongestionant la atitudinea dominantă pe care ambele părți tinde s-o adopte, cutele rochiței din latex îi ațâță imaginația lui Jim mai mult decât ar face-o acțiunea unui show târziu regizat de el însuși pentru un website care-i mai plătește benzina din când în când. Imboldul din partea producătorului se aseamănă cu felul în care, la naștere, ești împins afară de maică-ta. E un chin și de-o parte, și de alta, dar e un chin necesar. La fel cum fătul e aruncat în lume, artistul devine artist cu normă întreagă de abia când își găsește un mecena care să-i tragă un șut în fund. Să-l aștepte pe margine cu o batistă, un pahar cu apă și, eventual, dacă se poate face rost, cu un cui, dar care să-l poată bate măr pe micul saltimbanc când i se pune pata. Ajunge la al patrulea fum. Își zice că n-ar strica să avem cu toții parte de piloni instabili din când în când. Poate că așa ne-ar fi mai ușor să ne balansăm emoțiile. Trebuie să existe un motiv pentru care îi admiră pe oamenii inconsecvenți. Stinge țigara și o ia din loc.
De dimineață, când s-a trezit în patul cald al camerei de pensiune, un pat dezgolit de orice fărâmă de căldură umană, și-a aminit de Magda. Magda, Magdalena, Madeleine, Madlena, Madelina, Mădă, Mădălina. Toate și aceeași, una și mai multe, care-i ziceau vara trecută la munte să se uite la cer, la crengile copacilor, la porumbeii de pe balconul cabanei, să-și imagineze că ferigile creșteau cât brazii cei mai înalți acum mii și mii de ani... Că nu-i neapărat nevoie să faci artă zi de zi ca să fii artist. Tot de dimineață a observat că frigul se simte și-n cea mai bine încălzită cameră de pe acel etaj dacă singurătatea îți bate la ușă și gândurile vor să îi deschidă. Bine, singurătatea pe care o simțea nu era legată de lipsa Magdei sau a lui Toni sau Pepe, ci își trăgea seva mai degrabă din constatarea că ești singur pe lume și că doar pe tine te ai atunci când niciun skill ca alea pe care doar muncitorii, IT-iștii, doctorii le au, când niciun astfel de skill, deci, nu-ți cotrobăie prin minte și nu te face un om indispensabil. Tot ce știi să faci se rezumă la a fi o versiune vandabilă a propriului sine. N-a dus gândul mai departe, păstrând dreaptă linia crezului că arta adevărată intervine acolo unde nici conștiința nu mai are vreun cuvânt de spus. Gândul în sine nu era cine știe ce, era ceva legat de poziția ingrată a artistului meșter care își asumă ipostaze de performer în anumite circumstanțe financiare de nerefuzat și alte ipostaze mai puțin îndreptate spre exterior când, nu știu... Când bate toamna la geam și arta e tot ce mai ai ca să te țină mental pe linia de plutire (tot mentală).
Ipostaza asta dublă mă interesa pe mine și, mai ales, cum se manifestă ea zi de zi în timpului unui turneu, când meșter ești 22 de ore, iar cele 2 ore sus pe scenă te transformă unii în semi-zeu.
Eu scriu. Și uneori înnebunesc, e multă tăcere acolo, dincolo de cuvinte.
Spectacolul e pe cale să înceapă. Protagonistul s-a decis cu o noapte înainte să se radă în cap, ca o formă de protest împotriva hărțuirilor fără noimă de care se ține hairstylista ori de cât ori cineva îi calcă pragul camerei de lucru, plângându-se de nu-știu-ce cădere de păr iremediabilă. Drept pedeapsă (și unică soluție) pentru acest tuns inoportun, i se va da să poarte o perucă verde pixie cut, lucru trâmbițat în presă drept o mică și nevinovată schimbare de look. Ce nu știu spectatorii, însă, este impactul pe care-l va avea schimbarea asta asupra comportamentului lor comercial. Ei văd punerea în scenă, dar înscenarea meschină le e complet necunoscută. Și bine că-i așa. Viața mai are nevoie și de farmece contrafăcute.
X, Y și Z, niște tipi de la lumini, stau la o bere pre-show și discută. Discută despre cum e să fii rotița aia vitală din sistem. Într-un colos ca acest Rhodos Show gândit de Jim (și alți cinci oameni care nu primesc niciun drept de autor, nimic, nada, doar tăcere forever), se simt responsabili pentru bunul mers al visului trucat. Iar asta pe bună dreptate. Unul mai filosof decât celălalt. Fake it 'till you make it, gen. Și da, poate că performerii ajung să-și creadă spectacolul o formă a propriei vieți, o a doua (și mult mai pitorească) natură. Auzindu-i pe aștia trei, îți dai seama că minim unul dintre ei, posibil masterandul, cel care e de părere că: Asta suntem, da, amatori. Că nici n-apucăm să fim mai mult, atât de puțin trăim. are în el nu doar hamei și sânge de taur, ci și o formă de conștiință despre sine fără de care ți-ar fi și greu să fii cal de cursă lungă într-o lume ca cea în care se învârte, în care toate ușile sunt închise până la proba butonului roșu și toți indivizii practică un canibalism târziu, atipic.
Doi domni mai în vârstă decât iluminiștii noștri stau în buza scenei și schimbă la cald impresii despre spectacolul care le-a făcut sângele să înghețe în vene. Burtoși, chelioși, arătoși dar cumva și trecuți, cu ochelari de soare la ochi, deși afară e beznă. Se linciuresc în gângureli ca de copii. Să sperăm că ceva, ceva, tot se schimbă. Ce să se schimbe, nici ei n-ar știi. Le place să-și dea importanță dându-și cu presupusul.
Spre dimineață, după o noapte de vin cherchelit cu romanțe din toate colțurile lumii, protagonistul și cel mai bun prieten al său au un call video. Ne aflăm la dreapta acestui amic - să-i zicem Nico -, viitor tehnician dentar și student la Facultatea de Stomatologie și Ortodonție din București. Pentru cineva cu atât de multă materie de curs de parcurs, Nico e îngrozitor de leneș. Ceva ce-l ajută să rămână cu picioarele pe pământ în zilele în care simte că îi vine să-și ia câmpii este să se închidă de cu ziua în camera sa de cămin, să spele vasele și podeaua până se înnoptează, apoi să-și aprindă lampa de-a dreapta patului și, cu ușurință în simțiri și-n gesturi, să dea o cioată respectabilă cot la cot cu omul de peste ecran.
– Uneori mă-ntreb cum ar fi creștem doar pe orizontală. Orizantală gen ca atunci când stai pe pat, cum stau eu acum. Știi ce zic?
– Păi cum pe pat? Că aia tot pe verticală ar veni. Atâta doar că ești culcat.
– Mă rog, ai înțeles tu… Aș vrea să cresc oblic, în toate direcțiile. Gen să mă aplatizez ca o clătită, până nu mai are patul loc de mine…
– ?
– Până nu mă mai încape camera, hehe… Cum ar fi asta, îți dai seama?
– Ar fi că maică-ta te-a făcut…
– Ce m-a făcut mama?
– Lasă.
– Zi mă, cum ar fi?
– Ai fi tot așa de prost crescut.
– …
– Te-ai prins? Gen…
– Da, coaie, m-am prins. Vezi că ești prost rău.
– Bă, vezi că ți-ai luat-o prost, că văd că nu mai știi de glumă.
(fragment din volumul de proză scurtă, în lucru, Naive Melody – început în 2022)
Bucharest
19 October —
10 November
Bucharest
20 October —
10 November