Ioana Florea
Puternici și nefericiți

Nu există zi să nu îi bâzâie telefonul cu mesaje de la diverși tipi. Și ea se asigură că și lor le bâzâie telefonul înapoi. Uneori chiar înainte, dând sens acestei acțiuni care umple golul fiecărei zile în care jinduiește deopotrivă famile și libertate. Iată cum are deci ambele lucruri în porții mici și creează variațiune astfel încât să nu apară nici rutina de care se plânge aproape orice cuplu, dar nici depresia prin care trece aproape fiecare persoană single de peste 35 ani care profită de singurătate, dar la un moment dat simte că se va afunda iremediabil în ea.

Această ambivalență care o face să pară nehotărâtă cu deciziile de viață vine oare din faptul că a descoperit varianta perfectă de echilibru în care are din toate câte puțin și apoi din nou liniște și spațiul ei propriu? E doar o capacitate de a jongla cu lucrurile și de a alege conștient când să își aducă mai aproape oameni și când să le dea drumul? Aș zice inuman, mai mult pragmatic, ca și cum ei ar fi obiecte și ea, doar o ființă care le manipulează frumos, luându-le ca pe jucării de pe raft, când are nevoie și punându-le la loc când nu mai sunt necesare.

Sau să fie din cauza părinților ei care au deja jumătate de secol împreună, dar sunt un cuplu cu gusturi total disjuncte, care preferă să petreacă timpul separat, deși în aceeași casă. Oameni care au ales să rămână unul lângă celălalt de rușinea societății care condamna cuplurile divorțate, cât și pentru că li se părea mai util pentru toată lumea să îndure în continuare aceste discrepanțe, certându-se 364 de zile din an și mințindu-se doar în una, când arborează o fericire contrafăcută spunând: “Ce grozăvie! Încă un an în cununa căsătoriei noastre!”, mergând apoi la culcare fiecare într-o cameră separată, fără nici măcar o îmbrățișare de noapte bună?

Telefoanele noastre au atât de multe notificări care ne consumă timpul și pe noi înșine. Rezumându-mă la cuplurile hetero, observ cu câtă lejeritate femeile își însușesc câte un bărbat nou, cu un zâmbet interesant, punând bărbia în piept, dând din degețele ca din niște baghete fermecate, mirosind frumos și etalând pe corpul lor hainele alese cu extrem de multă atenție astfel încât să îmbie privirile și să dea lovitura de grație. Nici bărbații nu se dau în lături de la acest joc, cucerind prin statură, atitudine masculină și capacitate financiară, nu neapărat în această ordine, dar deseori tot zâmbind și mirosind frumos. Jucăm pe rând rolul unor flori viu colorate și al albinelor fascinate de polen.

Dacă ai sta să observi de pe margine, ar fi extrem de vizibil că e un joc de “care pe care”. Aproape că poți vedea prin ei deznodământul, așa cum te uiți la un film romantic american, unde scenariul e aproape același de fiecare dată. Știi exact cine are puterea mai mare în noua idilă care se înfiripă. Știi clar cine are puterea, dar se face că i-o dă celuilalt. Știi dinainte când femeia își folosește vrăjile de sirenă și când bărbatul își pregătește mișcarea de atac. Știi pentru că și tu faci același lucru. Pentru că le-ai făcut de atâtea ori încât ai ajuns să te bucuri când înscrii un personaj nou în agendă, în loc să te mai bucuri că ai cunoscut o minune de om. Pentru că deja nu mai căutăm minuni. Ne-am întors la a fi „vânători-culegători”. De suflete de data asta. 

Să fii conștient și să observi toate lucrurile acestea în procesul de curtare a doi oameni străini, necesită o capacitate de analiză, de a remarca similitudini, de a nu mai vedea suavitatea unei noi relații care se înfiripă, fie ea de durata unei nopți sau mai lungă, de a o vedea ca pe niște formule matematice, linii de cod, piese de tetris, propoziții logice – asta e o putere. O putere de care nu aveai neapărat nevoie. Dar pe care continui să o șlefuiești, cu fiecare bâzâit de telefon și din păcate, cu prețul fericirii.